Nimic universal

Într-o cameră cu prea multe colțuri și mult prea multe voci aerul se atrofiază, iar eu... eu nu cred că sunt aici. 

Observ oameni care stau în ale lor colțuri ale existenței. Sunt și ei plecați? Praful din aer îmi încețoșează gândul... 

Sunt un corp în spațiu, un spațiu închis cam ca această camera. Doar că în al meu univers doar eu închid ușa.

În mintea mea n-am colțuri. Acolo eu alerg liberă într-un lan de nimicuri sau relativ nimicuri, așa le spun oamenii lucrurilor importante, nimicuri.