Camera fără vin

Stau pe acest fotoliu și privesc dealurile cum se prefac în valuri. Ascult o muzică prea ieftină pentru peisajul ce o înconjoară și-mi amintesc... 

Mă prezentam ca fiind albastră. E ceva în mine ca și în cerul dimineților ce nu se vede cu ochiul liber, se simte... 

Ascult cuvinte aduse din trecut și le pierd undeva prin orizontul plin de valuri. Mă pierd și eu. 

Mă considerai albastră pentru puritatea și tristețea de care mă lăsam urmărită. Îmi colorai orașul cu albastru în poveștile-ți. Nu-ți mai amintești pentru că era pueril ce-mi îndrugai. 

Vinul e în bucătărie...

03:12

Aș vrea să mi se străpungă și mie pieptul, aș vrea să-mi simt carnea cum se agita, dar nu se va întâmpla. 

Pentru că sunt clișee care trăiesc în mine... măcar pe ele le simt. Simt și inima cum îmi bate, simt cum reușesc să-mi pun eu lacrimile pe obraji, dar... sunt artificială, cam ca și ele.

Și astfel, merg fără să simt pământul, dar știu că plutesc către munți.

Sentimentul buruiană

Îi creștea în sânge o floare, o buruiană de fapt, dar hai să privim partea bună.. creștea ceva în ea. După câteva mii de zile adunase în ea ceva ce avea să trăiască înăuntru-i. 

Simțea cum frunzele îi dezmiardă stomacul cu fluturi, rădăcinile îi mângâiau clișeic feminitatea, iar ceea ce ar fi trebuit să fie florile, pur și simplu conturau explozii de vomă din care ieșeau cuvinte grele. 

Creștea ea, creștea și iubirea, căci așa a denumit-o, "iubirea".

...

Preconizările nopții

Aș fi preferat să știu că afară ninge și îngheață totul și că sinuciderile se întâmplau primăvara decât să știu că realitatea pe care a mea percepție o creează se izbește de lapovița prinsă de o statuie groaznică.

Azi probabil că-mi răsună sângele în mine, dar mâine?

Ah, uitasem că mâine pulsul îmi va fi mai slab și eu voi reveni la procesele ce-mi compun existența...

Tu ia și escaladează munții, eu te voi privi din vârf cum ai ajuns târziu.

Monolog

Crunt sentiment să nu simți că iubești.. zic asta pentru că deși mă iubesc pe mine cum nimeni nu a facut-o, iubesc și ploaia, și căldura și frigul..dar nu simt cum se revarsă toate acestea în mine. Poate sunt dependentă de feedback... și chiar sunt. 

Eu îmi dau iubirea care-mi dă la rândul ei încredere, dar la finalul zilei nu mă mai iubesc pentru câteva momente. Spre exemplu atunci când cearcănele îmi inundă fața și când nu am introdus în creier toate teancurile de pe birou și mai ales când perna de lângă mine e rece și cam anostă.. cine îmi mai dă hrana spirituală de care am nevoie în acele situații? 

(Amuzant monolog) 

Tot eu... tot eu îmi spun că există în lumea asta un anticearcăne care să-mi acopere marea de nopți nedormite, tot eu îmi zic că tubul ăla de memoplus de pe birou tot m-a ajutat să țin minte câte ceva relevant și bineînțeles că tot eu mi-am spus că ador pernele reci pentru că dacă erau calde ar fi trebuit să-mi împart patul și să fim serioși, sunt egoistă. 

20.11.07

Cum să-ți spun eu ție? Cum să-ți desenez? Cum să te anunț ca pașii tăi m-au compus pe mine?

Te uiți acum ciudat. E scârbă ce văd pe fața ta? Ești uimită? Nu credeai că aceasta va fi evoluția? 

Ei bine, drumurile-mi sunt pline de poteci pe care am călcat rupându-mi adidașii.. ai putea măcar să înțelegi. Dar tu mă privești cu un infinit de speranțe și de vise. Mereu ai fost altceva. 

Te țin înăuntru-mi și simt cum te strâmbi prin expresii faciale amuzante, dar tu nu știi, în inocența ta mă faci să mă simt dezolantă. 

Mă privești neînțelegându-mi gândurile, crezi tu oare că nu avem același drum? Deschide-mi memoriile și te poți privi pe tine cum crești. Îmi zâmbești? 

Fuga

Fugi! Fugi pentru că uiți să te privești. Fugi pentru că e mai ușor. Dar te oprești și oh, când te oprești.. îți salut de pe acum amalgamul ce ți se va prelinge pe cute. 

Cauți și găsești ca să pierzi, ca să intri în sadismul pe care-l iubești. 

Totul e un cerc, viața e compusă din mii de cercuri din care tu până la final trebuie să-ți formezi o sferă din cercuri frânte. 

Până la urmă... ce mai contează? Tu oricum fugi.

Crescătorie de baliverne

Ți-ai pus gratii la gură și mesteci baliverne gustoase. Le scuipi și miroase peste tot a primăvară bolnavă. Cresc flori din pământul contaminat și eu le miros cu drag. 

Mă plimb și încă îți ascult gratiile molfăind. Florile încă trăiesc și parcă-mi vine să le ud, dar nu...

Fug în văzduh și încă-ți aud scrâșnetul.

Relief și culori

Vreau.. vreau multe, vreau o mare de cunoștințe care să-mi inunde craniul, vreau un munte interminabil de iubire care să-mi umple toracele și vreau ca atunci când vorbesc să eman un roz pal plin de fericire. 

E o perfecțiune de atins ceea ce spun eu. E o artă să obții, nu doar să vrei. 

Voi fi persoana cu multe palete de culori și multe tipuri de relief înăuntru-mi. 

Plouă

Știi momentul ăla când toată ziua miroase a ploaie, e apăsător totul și nu poți face nimic? Apoi, culmea, deodată începe să ploua.

E o eliberare a naturii, e un moment prin care cerul scapă de soare, scapă de razele lui și își lasă părțile negre să se întindă pe tot orizontul.

Sunt un cer și promit să-mi las ploaia să ude pământul, sunt un cer și am norii mei, sunt un cer și nu las apăsarea să existe mereu. 

Alaska

E un fel de toamnă, e un fel de vară și seara mă simt de parcă e iarnă. Se îmbibă toate și mă debusolează. Alerg înspre nucleu pe o vreme ploioasă, ajung la căldură și brusc dispare tot și mă aflu în Alaska. 

Caut un iglu călduros, dar nu mă simt binevenită. Temperaturile ridicate parcă fug înspre alt centru... mai durează până îmi voi găsi centrul.

Înălțimi

Scriu greoi uneori, fur din caracteristicile gândurilor. Fug prin cute, sar printre ele, le ocolesc și tot acolo rămân înăbușită la sfârșit. 

Iar am vorbit la prezent când trecutul era cel ce mă coordona în acele momente. 

Acum mă urc pe cutele înalte și simt cum mă afundă în complexitatea după care tânjesc. 

Privesc înapoi și mulțumesc cutelor joase ce m-au plictisit, privesc în prezent și încerc să mă mulțumesc cu înălțimile pe care stau... dar viitorule, tu măcar adu-mi munți.

Domnișoara nopții

Am alergat prin viață și am obosit, astfel încât merg.. merg spre cine știe unde și cine știe ce. Am ignorat și am ajuns să văd mă întâlnesc noaptea pentru a bea un ceai cu Karma. 

Povestim ca niște vechi prietene. Ne uităm într-un album cu poze și ea surâde când le vede, dar eu zâmbesc puțin crispată. 

Îmi ghicește viitorul din amintiri, mă bate pe umăr și mă lasă să plec. 

Trece din nou ziua, iar seara deja pregătesc ceaiul.. Ajunge la timp mereu, îmbrăcată elegant, tacticoasă și atât de sigură pe ea..

Meditații de seară

Într-o lumina difuză priveam de pe fotoliu cum camera-mi era asfixiată de gânduri. Mă gândeam la pământuri secătuite, la trăiri pierdute în mine și inevitabil la tine. 

Îmi aminteam de zilele toride de vară în care fugeam prin verdeață și uitam că există viață pe pământ. 

Îmi fugea gândul la experiențele trăite pentru prima dată, știi tu, acea primă țigară la umbra unui copac ce te ascundea de ochii tuturor, acel prim sărut care ți-a umplut obrajii de focul unui sentiment ambiguu și poate chiar și prima dată când ți-ai spus că nu va mai exista o a doua oară. 

Finalul ca întotdeauna e cel mai bun, cu toții știm asta. Mereu pentru mine finalul unei seri de genul se axează pe tine pentru că e frumos să termini cu ceva frumos. Parcă mă uitam la o droaie de secunde care s-au petrecut deja, dar nu mi s-au pierdut în memorie ci îmi sălășluiau în fața ochilor fără oprire.  Mă oprisem la prezent și încercam să te iubesc și fără ele. Abia atunci înțelesesem de ce nu puteam, pentru că prezentul nostru ne-a fost adus de barza trecutului și cum suntem legați iremediabil de timp  la rândul nostru trebuie să ne legăm și noi de el. Astfel încât te iubeam pentru că începea, iar acum încă o fac pentru că și începutul m-a făcut să încep.

Lumina nu mai era așa de difuză, gândurile nu mai construiau un strat de ceață și asta doar pentru că soarele îmi bătea la geam. Pe deseară. 

Celsius

Tremur de la căldură. Cum să nu tremuri de căldură? E genul ăla de căldură cutremurătoare, e genul de căldură care te atașează de pământ și dacă ai pleca probabilitatea e că vei fi refulat de stabilitatea pământeană. 

Dar frigul, oh friiigul.. el nu te obișnuiește cu nimic, te lasă să exiști oriunde și dacă ai pleca, ai trăi oriunde. 

În indiferența unui minus simt plusurile mai bine și simt cum alte galaxii deja mă așteaptă.

Valuri

Mereu m-am asemănat cu marea, mereu am fost un om static, mereu am existat în același loc... trimiteam valurile să exploreze noi teritorii. 

Dar poate că va fi cazul să fiu un simplu val, să ajung la mal, să ating nisipul și să plec în locuri necunoscute, să explorez cu corpul și cu mintea. 

Voi pleca necontenită și nu mă voi întoarce la mal, voi rămâne cu spatele la mal. Totuși voi fi conștientă că am atins tot din spate. 

Sapiosexual

Ți-am spus să-mi săruți rănile, nu corpul. Și-n momentele în care-mi dezgoleam ființa de cotidianitate în fața ta, tu mi-ai sărutat sânul. Te-am privit intrigată că nu mă asculți, dar mi-ai spus calm că nu-mi poți sfâșia pielea pentru a-mi săruta inima. 

Mi-ai sărutat tandru fruntea pentru că ai înțeles într-un final ce zăcea în ale creierului cute. 

Am zăcut întinsă cu buzele-mi dezlipite într-un zâmbet lângă tine și ți-am mângâiat brațele pentru a-ți mulțimi că ai putere să mă săruți.

"Trupul tău te uită, dar tu nu-l poți uita"

Fiecare spirit din aceasta lume este amplasat într-un trup ce-l ajută să treacă prin călătoria sa numită viață. Corpul prin care spiritul sălășluiește în lume este un templu al minții ce-l va poseda. 

Ca în orice templu putem găsi destule camere care ascund cele mai tenebroase secrete ale unui individ. Plimbându-ne de pe o ușa pe alta vedem cum întunericul se întețește și ne putem scălda într-o mare a nesiguranței.

Fiecăruia îi este frică de timp, fiecăruia îi este frică de momentul în care chipul angelic al tinereții va deveni doar o alta scoarță plină de cutele vremii. Probabil la un anumit moment Pierdem din frumusețea templului, pierdem părți din uși, din ferestre.. dar niciodata din podea. 

Pe urma vine inevitabilul.. templul își încuie ușa pentru proprietar, iar mai apoi pentru oricine și asta doar pentru că el uită, dar tu nu-l poți uita.

Lasă templul să te uite, lasă-l să pălească în fața unui suflet frumos pentru că la finalul sejurului tău spiritul va vorbi clar și răspicat pentru tine.

Grădina celor două corpuri

Ar fi vrut să i se șoptească încet cu strigăte suave despre fiecare particulă ce exista între doua corpuri. Ar fi vrut să-i descrie fiecare floare ce înflorea printre ierburi. 

Ar fi vrut să audă povești, ar fi vrut să știe că poveștile sunt reale și că fabulațiile sunt doar irelevanțele scriitorilor. 

Secundele plecau din univers și ea creștea în cute. Și probabil a sosit momentul ca grădina dintre două corpuri să fie descrisă de un fel Eminescu.

Hipertensiune

Ar trebui să pleci tocmai pentru că poți rămâne. Ar trebui să lași totul, ar trebui să-ți lași hipertensiunea aici și să alergi pe drumuri noi. 

Ți-aș țipa toate astea în timpane, dar mi-ai asculta glasul? 

Ar trebui să privesc în alte zări și să devorez foaie cu foaie un roman science-fiction, dar unde ar mai fi trepidațiile inimii? 

Unde ai pleca tu și unde te-aș putea revedea?

Sirop de arțar

Scoarța-mi e putredă, crengile-mi sunt rupte una câte una și rădăcinile-mi sunt prinse cu un lipici ieftin de pământ. Peste tot în jur e iarbă, flori și natura radiază.. 

Mi-aș uda rădăcinile pentru a-mi muta trunchiul într-un pământ fertil, dar oare vântul mă va mângâia?

Am nevoie de multe de la natură, apă, căldură, adieri line... depind de tot ce mă înconjoara involuntar.

Cerul senin

Aș fugi pentru a ajunge să văd un alt cer. Dar poate mi-ar fugi universul de sub picioare și aș cădea în abis. Mâinile protectoare nu m-ar ridica pentru că ar fi deja trecută vremea salvării. 

Am lăsat cerul care îmi conferea liniștea prin albastru-i calm. Aș fi vrut să nu fi lăsat ca acele mâini să mă protejeze, aș fi dorit să îmi leg singură șireturile. 

Am nevoie de mâini, dar am nevoie de un cer senin.

Solstițiul

Du-mă acasa! îmi strigă mintea de ceva timp. Alerg în diferite direcții dar casa-mi dispare pe parcurs. Fug de necunoscut dar el ma urmărește cu prea multe noutăți. Tai toate acestea ca o săgeată ce fuge prin aer.. păcat că nu sunt un bumerang.

Se atrofiază tot încet dar sigur și mi se plimbă prin cap gândurile țipând insuportabil de tare. 

Ajung imediat acasa.. încerc să îmi spun mereu.

Înecul

Pluteam, soarele-mi dezmierda corpul, apa mă mângâia și totul era perfect. Însă a venit un nor care și-a spus of-ul, a început să plângă alungându-mi fericirea... 

Brusc apa mă afunda prinzându-mi mâinile în vâltoare, mă afundam rapid și parcă eram exilată într-un abis. 

De aici nu mai știu, cert este că m-am trezit la mal, pierdută și mai confuză decât eram... 

Două săptămâni până la solstițiu

Sunt o floare. Sunt o floare ce parcă e o stea și cerul e apa. Mai am doar petalele ce încă mă fac să fiu o floare. 

Florile nu fac multe. Doar stau si așteaptă admirația. Eu în universu-mi acvatic nu mai aștept, contemplez la nimic și mă închin în fața lui. 

M-am rupt de rădăcini și am ajuns într-un cer aproape senin. Mi-e dor de pământ, dar ca în orice poveste lui nu îi este dor de mine. 

Înot și simt că apa își creează valuri ce mă trimit la mal. O fi vântul de vină? Sau poate e pământul.. 

Temperatura iernii

Îmi reduc pulsațiile în fiecare zi, reduc totul la 0 și ajung la minus. Aproape e iarnă. 

Se întâmplă uneori să ajung la grade înalte și mă tem uneori de vară... căldură, soare, alte obiceiuri. Revin rapid la iarna-mi destinată într-un final. 

Plecasem pe drumuri opuse sperând să ajung la un pol opus, dar am ajuns tot la Polul Nord. 

Descoperirea naturii

Ai reușit să treci prin toamnă, iarnă și primăvară, acum ai ajuns la vară. Ai descoperit verdeața, căldura, ai descoperit prea multe. 

Ai grija! Natura în felul ei se protejează de oameni, îi izgonește atunci când se afundă prea rapid înăuntrul ei. Tu începi să cotrobăi prin cotloanele-i neatinse și te duci tot mai departe...este bine?

Partea neatinsă a acestei lumi reprezintă frumusețea tocmai prin misterul ei. Este posibil să te alunge din ale ei drumuri din frică. Descoperită, natura devine o construcție a omului. 

Marea moartă

Era singurul loc unde se elibera. Era singurul loc unde anxietatea secolului 21 nu-l mai urmărea. Îl încălzea cum fiecare val ce-i atingea pielea îi atingea și fiecare mușchi din corp. Era aproape un orgasm al libertății. 

Stătea seara pe nisipul cald și se uita la stele și aproape că le simțea cum îi vorbeau și-i șopteau cuvinte dulci. 

Timp de săptămâni întregi singurele momente de frenezie mentală erau serile, până când...

 

Stelele au fugit de el, nisipul era rece și vântul îl alunga de pe acele meleaguri. 

A plecat. A revenit total la chinul umanității și a uitat de povestea unei iubiri imaginare. 

Dar, nu a trecut mult timp până când dragostea umană l-a răpus. L-a asfixiat cu vorbe, l-a maltratat cu contact fizic și a căzut în brațele unei femei. 

Ea nu i-a îndulcit singurătatea psihică, nu i-a spălat rănile din ochi ci doar a existat în carne în fața lui. 

Dar când l-a adus în ziua unirii lor pe malul fostei iubiri acesta s-a aruncat pur și simplu în valurile uitate. S-a adâncit în sentimentele vechi și a devenit una cu ea. 

Seara

N-aș mai pleca la mare ca să simt apa cum mă scaldă, n-aș mai fugi la munte ca să simt prospețimea unui aer răcoros... aș sta doar pentru că spre seară când oamenii se ascund în scorburi, eu îmi simt stomacul cum încearcă să calmeze zburătorii. Tot seara parcă norii se mișcă prin pupilele-mi dilatate...

Simțămintele astea prăfuite sunt cele mai așteptate. Acum, în această noapte nu știu dacă totul e doar puțină euforie sau e mai profund... poate nu are un fund. 

Oya

Am început să sfârșesc un sfârșit doar pentru a începe un nou început dintr-un sfârșit. Complicat? Foarte posibil... 

Imposibil însă pare acum ceea ce trecutul ține în mâinile sale. Ambiguu... 

Suspansul dintre momente intra în acțiune între început și sfârșit, astfel formând clipele lungite de simțăminte. 

Diminuez totul deoarce tainele sunt descoperite de cei ce le caută bine. 

Balconul kaki

Am fugit pe câmpii mai verzi decât ochii tăi și am ajuns la mări mai albastre decât ochii lui, dar nicăieri nu a fost să fie. Nici aici, nici acolo... nici nicăieri. Poate că a fost doar un deșert de culoarea ochilor săi care pur și simplu își cernea nisipul în ochii mei. 

Am oprit timpul în prezent doar ca să-mi văd ochii albiți și să simt soarele cum mă gâdilă în balconu-mi mai kaki decât ochii mei. 

Vis în pesticid

Mergeam agale pe o alee plină de pesticid. Îmbuibându-ne din priviri ne-am oprit și am fost cuprinși subit de nirvana. 

De vreo revenire la realitate nici nu se punea problema. Eram captați. Eu îți alergam prin subconștient și tu, clasic, îmi alergai prin vene. 

Cumva ne-am desprins și undele noastre nu mai rezonau. Din erupția de eliberări noi am fost cei prinși... ciudate căi am ales. 

Bună dimineața!

Baia în negură

Am cântat sub clarul lunii așteptându-mi transformarea, dar nimic... 

Am sperat ca totuși densitatea întunericului mă va spăla. M-am înșelat groaznic pentru că simpla negură ce a venit mai apoi mi-a șters trecutul lăsând loc pentru altul. 

Abia acum am învățat ciclul negrăit al lumii: exiști, acumulezi, aștepți să te speli,  cauți soluții cât mai rapide, negura îți șterge regretele dar nu și lecțiile. 

Până deunăzi ceață de dimineață era dezgustătoare în propria-mi viziune... 

Banalități de noapte

Încercând să mă infatuez doar pentru binele-mi care încă nu e definit... ajung iar să mă dezolez. M-aș compara hiperbolizându-mă, evident, cu luna din seara aceasta. Îmi expun o parte din mine lumii și parcă aștept să mi se vadă cealaltă față. 

Banale cuvinte ce le tastez acum... 

Uneori îmi arăt jumătatea, alteori nici pe aia.. totuși uneori aș vrea să alerg prin mările de pe fața-mi. Sunt atât de reci precum par? Sunt calde precum nucleul ce zace în mine? 

Îmi creez o imagine cu care încerc să mă asemăn doar pentru că un șir de adjective nu m-ar îmbina cum ar trebui. 

Calmul dinaintea furtunii

E frig aici, buzele-mi tremură și fumul din țigară iese insesizabil. E o altă seară prea calmă. M-am îndrăgostit într-un mod inexplicabil de agitația cotidiană, iar acum.. singura agitație pe care o primesc e doar vremea nesuferit de răcoroasă. 

Tânjesc sincer după amintirile procurate de minte. Mă simt captivă în mrejele unor valuri calme... atât de paradoxal. 

E inuman să trăiești în calmul acesta.. este ucigător să simți nimicul dar să dorești cu ardoare totul. 

Am stins țigara lăsând aceste meditații și pentru alții. 

Orașul viselor

Aproape că genele mele se unesc, dar ca în fiecare seară petrec "puțin" timp gândindu-mă la meleagurile pe care le-am străbătut. În această seară însă... mă gândesc la orașul descoperit subit acum ceva timp; oraș care-mi procura o senzație calmă și intrigantă în același timp.. senzația perfectă de "acasă". 

Mă gândesc acum la toate potecile care am încercat să le cuceresc din acel oraș, dar eu doar credeam că le-am cucerit. Era un oraș fantomă.

Alergam sau pășeam, orice aș fi făcut nu mai ieșeam din cotloanele-i intrigante. Cerul prevestea multe, dar eu doar observam peisajul fascinant. 

Genele mele iar s-au unit prea devreme și am visat cărările pitorești din orașul fantomă. Știu că visez pentru că sunt capabilă să-mi expun mie doar casele perfect zugrăvite sau străzile curate și pline de zâmbete.

Evident că soarele mi-a descleștat genele și acum văd crăpăturile clădirilor, văd gunoiul de la colțul străzii și evident văd tristețea oamenilor plini de griji. 

Inspecția mamiferelor

Privesc deseori sexul frumos din lume și încerc să-l analizez jumătate feminin si jumătate masculin. Trec de carapacea  cliseica de femeie puternică și independentă și ajung la  frică și la o falsitate impusă de societate. 

Schițez un zâmbet dezolat. De ce? Carapacea aceasta formată dintr-o sobrietate a expresiei faciale și din atitudinea redată de niște tipologii cotidiene ne slăbesc pe noi ca spirite. 

Ne pierdem încercând să fim prădătorii pământeni... totul se rezumă la a trece prin viață arătând duritate și intangibilitate, nu mai avem habar cum e să conviețuim printre semenii noștri pentru a crea experiențe frumoase, dramatice, grele, etc. 

Ne-am animalizat, nu-i așa?

Luna

Mi-ați spus toți, unul câte unul că soarele nu-mi mai atingea dinții ca atunci.. Știam că mi-am umbrit multe în inconștiența mea din acele timpuri luminoase, dar m-a străpuns mai tare să vă aud pe voi cum v-ați mișcat buzele. 

Aș putea să duc soarele și pe voi într-o mână și în cealaltă să duc zahărelul, dar pentru mine nu mai am loc. 

Nu am fost atinsă până în măduva oaselor într-un mod atât de simplu, poate că iar am uitat de faptul că simplitatea ajunge unde complicațiile se opresc. 

Am profanat destule ca o ignorantă.. 

Pacea

Nu am scris niciodata blasfemator, dar cred exista un moment in care trebuie sa incerci orice...

Fata de tine, copac inert, imi scurg nervii si imi consum energia pe maruntisuri.. poate crezi ca cel care iti umple buzunare, nu scanduro, chiar nu. Ma chinui si stau si evoluez neincetat pentru ca astfel stiu ca in viata de maine nu voi ramane la acelasi nivel. 

A mea simpla sedere pe pamant este una pasnica si evident, una evolutiva..nu o anecdota.

Incercarea ta de a-mi defaima forma este clar o definitie a unui fan care-si uraste adancurile slabe. Printre ale tale crengi ce par ca ar cugeta a ajuns un cuvant ambiguu pentru cutele tale.. consideri ca-mi exteriorizez gandurile prea mult si-mi asociezi ale mele fapte cu ale tale nestiinte.

Spre final ai incercat sa te rupi din radacini si sa-mi explici mai bine ceea ce fac.. e inutil tot ce in a ta perceptie Bacovia ar fi grait prin niste hartii banale.

Prin ale tale creatii la superlativ scrise incet de crengile-ti joase ma regasesc doar in cea mai scurta replica.. bine a zis cineva "putin dar bine". 

Imi pare rau ca am turuit ca un tren si nu am scris sub forma de catren, eu doar fac ce-mi place si astfel dau cu pace. 

"Doar pentru că e ora trei"

Acum ceva timp mi s-a pus o întrebare pe care o consideram stranie: "Ai primit vreodată un trandafir doar pentru că e ora trei?". Abia dupa ceva vreme am realizat că nu știam nici măcar dacă aș înțelege scopul... și asta era ideea, scopul era pur și simplu nimicul nevăzut de ochi, dar simțit de spirit. 

Nu e neapărat gestul ci felul în care întrebarea asta a început să existe din cauza formulării fac toată chestia asta să devină interesantă.. 

În substratul unei întrebări aproape clișeice putem vedea faptul că lucrurile simple sunt de fapt lucrurile cele mai perfecte... știu că nu există perfecțiune,dar exista imaginație. 

Timpul a trecut de cand întrebarea asta a iesit la iveală și eu tot aici mă aflu gândindu-mă la ora trei...

Dansul folclorului

Iar și din nou și iarăși același cerc implicit infinit de câcat.. vorbesc liber și calm, dar în același timp agitat.. ce paradox. 

Fiecare om îmi dă același răspuns la nici o întrebare, iar eu nu conștientizez că am intrat în hora asta. Îmi tremură măduva oaselor de la dans... 

Mi-am impus acum câteva cartușe de ore să fiu alter ego-ul vechi pe care l-am sechestrat în tremurul începutului. M-am ambiționat să fiu ceea ce am renegat și cred că acesta este de fapt răspunsul la întrebarea inexistentă. 

Furtuna a rupt cercul și eu am intrat in hora mea. 

Robotizarea

E scandalos să îți fie frică.. să îți fie frică de cine ești când nu știi cine ești. E iremediabil să nu îți fie frică de sentimente.. sunt de necontrolat, nesimțitele sentimente. E improbabil să nu îți fie frică de gândurile nebunești care chiar te fac să devii nebun. 

Ciudate ființe ce suntem.. ne ascundem firea de noi înșine, suntem jenați de a fi "slabi" în fața altora. Da, asta înseamnă mai nou să ai simțăminte și să le arăți, înseamnă să fii slab și dominat. 

M-am săturat să folosesc cuvântul mască, deși toți ne-am însușit o mască pentru viață.. oricum această mantie care ne ascunde ființa este aranjată ca să ne putem robotiza și să existăm pe Terra. 

Urmele pașilor

Mereu las pași în urmă și în fiecare moment îi simt cum mă urmăresc. Acești pași sunt dovada clară a ceea ce a existat, urme existenței mele pe această sferă.

Au fost oameni care mi-au pus picioarele pe pământ și datorită lor am călcat, când privesc fiecare călcătură știu... 

Am prea mulți pași făcuți și încă un infinit de făcut.. Pășesc încetinită și observ cum traseul format nu este ceea ce trebuie.

Până la urmă am lăsat urme și prin urmare mai urmează...

Ziua pruncului

De obicei nu scriu așa, de obicei eu sunt persoana realistă și încerc să-mi impun să fiu tipul visătoarei.. dar acum, oh, acum.. cred ca am trecut peste visătoare și am ajuns într-un punct în care mintea mea compune scenarii pline de imperfecțiunile perfecte.

Mă gândesc cum ar fi să îți văd cerul dimineața cum abia îți intră în pupile, îmi imaginez cum vocea ți-ar icni din plămâni și aș auzi un "bună dimineața". După ce buzele noastre deja s-au despărțit din a lor contopire te-aș vedea cum ai pleca greoi și ne-am chinui stingheri să gătim. 

Am pleca cu ale noastre treburi, consumându-ne și ne-am revedea la apus. Ți-aș privi marea învolburată din ochi și ți-aș înțelege orice. Ți-aș mângâia fața plină de cutele ticsite de cuprinsul acelei zile. 

Plini de vibrațiile altora și de ura creată tot de ei, ne-am mânca din priviri în timpul mesei și apoi ne-am cufunda în pat. 

Brațele tale mi-ar înfășura corpul ca o manta și aș ucide fiecare urmă a unei zile nefaste. 

Ai adormi, pruncule în brațele-mi lungi. 

Încă o dorință

Sunt o entitate stingheră, sunt și am fost. Acum ceva timp reușeam să-mi închid colivia foarte ușor, oamenii mă făceau să-mi suprim orice fel de gânduri introvertite.

Poate că în sufletele ce sălășluiesc zilnic lângă mine am găsit o ieșire fără o cale de întoarcere în a mea colivie. 

Oare era nevoie doar de câteva zâmbete și o dorință ca să fiu plasată pe un drum mai plăcut? 

Procură-mi zâmbete, lasă-mă să-mi doresc și speră să nu devin o dependenta acestor două simple sfidări ale tristeții.

Câtul împărțirii

Termin și încep cu aceleași simple stări ce-mi străpung oasele. Poate că e doar o senzație infantilă ce mi-o redai, dar în același timp pot fi simplele tale frustrări ce mi se revarsă în față ca un tsunami. 

Îmi implantezi mie fiecare greșeală a existenței tale umane și eu ți le accept doar pentru că îți ascult mereu cuvintele. 

Fiecare parte din noi se află într-un cutremur continuu pe o scară nedefinită de diferențe asemănătoare. 

Am înțeles abia acum că tu ești matematica, nu eu.

Galaxii palpabile

În mâinile tale ai galaxii ce urmează să fie create. Corpul tau e o întreagă infinitate de mișcări ce-ți creează încet existența.

Scrieți existența, apasă cu pixul pe foaie și lasă să curgă cerneala. Mâinile tale vor coordona totul alături de subconștientul tău. 

Privește-ți mâinile cum au mii și mii de noi perspective ce urmează să ți se dezvăluie. 

Strălucesc în întuneric particule scumpe ce o să-ți facă totul dacă tu îți refaci optimismul din tine.

Biologie incertă

Nu voi fi în stare să exist la fel cum am făcut-o până acum. Nu voi fi în stare poate din cauza plămânilor, ei cei care îmi  filtrează fiecare moment care îl acumulez.. ei au vina. 

Respirația mea oftează când înțeleg prea multe pentru că uneori prea mult e tristul moment în care inspirația devine sacadată și înțelegi..

Ar fi frumos dacă ai înțelege. Mi-aș ridica ochii și fruntea, aș fi uimită că tu, și doar tu m-ai înțeles. 

Vorbesc în supoziții și nu am idee ce-mi mai spune universul acum, dar îl simt.. simt cum își flutură încet firele de incertitudine pe lângă a mea viață. 

Oricum ar fi niciodată nu vom ști cert ce organe ne redau certitudinea. 

A putea

Aș putea fi- câtă speranță; aș fi putut fi- câtă frustrare... 

Toți suntem un amalgam de speranțe și frustrări. Stăm în umbra nopții si țipăm la lună să ne aducă un soare mai bun. 

O stare de angoasă ne caută încet, dar cam prea sigur. Ne ascundem în umbra norilor și ne împingem gândurile înspre țările calde. 

Am fi putut să alergăm puțin pe aici. Am fi putut să ne folosim instinctele, dar clădirile ne umbresc latura animalică. Suntem doar sclavii oricărui lucru existent. 

Am putea fi spirite care sălășluiesc în universurile bune definite în ale noastre cranii...

Nimic universal

Într-o cameră cu prea multe colțuri și mult prea multe voci aerul se atrofiază, iar eu... eu nu cred că sunt aici. 

Observ oameni care stau în ale lor colțuri ale existenței. Sunt și ei plecați? Praful din aer îmi încețoșează gândul... 

Sunt un corp în spațiu, un spațiu închis cam ca această camera. Doar că în al meu univers doar eu închid ușa.

În mintea mea n-am colțuri. Acolo eu alerg liberă într-un lan de nimicuri sau relativ nimicuri, așa le spun oamenii lucrurilor importante, nimicuri. 

Constatare

Aș vrea să scriu clișeic și să îți spun că-mi doresc și că te iubesc. Aș vrea să-mi încadrez cuvintele pompos astfel încât să fie niște floricele imaginare în spațiile goale. Aș vrea să termin de scris și apoi să citesc și să-mi simt glicemia cum erupe ca un vulcan, că doar suntem clișeici. 

Dar nu îmi doresc de la tine ceea ce ar trebui să îmi doresc de la mine și nu te iubesc pentru că încă învăț să mă iubesc pe mine. Cuvintele mele... păi nu sunt un ghiveci ca să bag semințe și să apară florile mai apoi. Cât despre glucoza din sângele meu, e fix cum trebuie să fie, doctore.

Sentimentele mele nu sunt doar niște cuvinte puse pe foaie îmbinate kitschos ca să apară la descrierile de pe facebook, ele sunt scrise și clătite în minte iar mai apoi trântite pe foaie. 

Anotimpul cuvintelor

"M-am alineat" precum cuvintele. Mi-au evoluat celulele de la căldura la frig atât de mult, nici nu mi-aș fi imaginat... 

Creierul meu are paragrafe pline de idei noi, viziuni noi, percepții noi. Oare când mi-au făcut moleculele atât de multă fotosinteză?

Mugurii aproape că mi-au devenit flori odată cu înghețul. Vântul mi-a adus în minte frunzele verzi ale apropierii de cele tomnatice. 

Nu uit totuși că voi renaște în fiecare primăvară precum mi-au renăscut ideile în mod constant. 

Jocul negăsit al literelor

Când mi-am dat seama.. știam oarecum că e doar felul meu de a-mi spune "îmi revin". Este doar modul meu de a simți. Clișeic. 

Mă număr printre copii care își împing sentimentele în abis, apoi simt doar nimicul care devorează corpul. 

Am înțeles acum faptul că aveam nevoie să-mi revin. Aveam nevoie să simt, aveam nevoie să percep dorul înaintând în plămâni. 

Oricum voi exagera și probabil voi da greș, oricum lumea e plină de exagerări sau nimicuri.

O să-mi pulseze in plex faptul că revin până când...