Robotizarea

E scandalos să îți fie frică.. să îți fie frică de cine ești când nu știi cine ești. E iremediabil să nu îți fie frică de sentimente.. sunt de necontrolat, nesimțitele sentimente. E improbabil să nu îți fie frică de gândurile nebunești care chiar te fac să devii nebun. 

Ciudate ființe ce suntem.. ne ascundem firea de noi înșine, suntem jenați de a fi "slabi" în fața altora. Da, asta înseamnă mai nou să ai simțăminte și să le arăți, înseamnă să fii slab și dominat. 

M-am săturat să folosesc cuvântul mască, deși toți ne-am însușit o mască pentru viață.. oricum această mantie care ne ascunde ființa este aranjată ca să ne putem robotiza și să existăm pe Terra. 

Urmele pașilor

Mereu las pași în urmă și în fiecare moment îi simt cum mă urmăresc. Acești pași sunt dovada clară a ceea ce a existat, urme existenței mele pe această sferă.

Au fost oameni care mi-au pus picioarele pe pământ și datorită lor am călcat, când privesc fiecare călcătură știu... 

Am prea mulți pași făcuți și încă un infinit de făcut.. Pășesc încetinită și observ cum traseul format nu este ceea ce trebuie.

Până la urmă am lăsat urme și prin urmare mai urmează...

Ziua pruncului

De obicei nu scriu așa, de obicei eu sunt persoana realistă și încerc să-mi impun să fiu tipul visătoarei.. dar acum, oh, acum.. cred ca am trecut peste visătoare și am ajuns într-un punct în care mintea mea compune scenarii pline de imperfecțiunile perfecte.

Mă gândesc cum ar fi să îți văd cerul dimineața cum abia îți intră în pupile, îmi imaginez cum vocea ți-ar icni din plămâni și aș auzi un "bună dimineața". După ce buzele noastre deja s-au despărțit din a lor contopire te-aș vedea cum ai pleca greoi și ne-am chinui stingheri să gătim. 

Am pleca cu ale noastre treburi, consumându-ne și ne-am revedea la apus. Ți-aș privi marea învolburată din ochi și ți-aș înțelege orice. Ți-aș mângâia fața plină de cutele ticsite de cuprinsul acelei zile. 

Plini de vibrațiile altora și de ura creată tot de ei, ne-am mânca din priviri în timpul mesei și apoi ne-am cufunda în pat. 

Brațele tale mi-ar înfășura corpul ca o manta și aș ucide fiecare urmă a unei zile nefaste. 

Ai adormi, pruncule în brațele-mi lungi. 

Încă o dorință

Sunt o entitate stingheră, sunt și am fost. Acum ceva timp reușeam să-mi închid colivia foarte ușor, oamenii mă făceau să-mi suprim orice fel de gânduri introvertite.

Poate că în sufletele ce sălășluiesc zilnic lângă mine am găsit o ieșire fără o cale de întoarcere în a mea colivie. 

Oare era nevoie doar de câteva zâmbete și o dorință ca să fiu plasată pe un drum mai plăcut? 

Procură-mi zâmbete, lasă-mă să-mi doresc și speră să nu devin o dependenta acestor două simple sfidări ale tristeții.

Câtul împărțirii

Termin și încep cu aceleași simple stări ce-mi străpung oasele. Poate că e doar o senzație infantilă ce mi-o redai, dar în același timp pot fi simplele tale frustrări ce mi se revarsă în față ca un tsunami. 

Îmi implantezi mie fiecare greșeală a existenței tale umane și eu ți le accept doar pentru că îți ascult mereu cuvintele. 

Fiecare parte din noi se află într-un cutremur continuu pe o scară nedefinită de diferențe asemănătoare. 

Am înțeles abia acum că tu ești matematica, nu eu.

Galaxii palpabile

În mâinile tale ai galaxii ce urmează să fie create. Corpul tau e o întreagă infinitate de mișcări ce-ți creează încet existența.

Scrieți existența, apasă cu pixul pe foaie și lasă să curgă cerneala. Mâinile tale vor coordona totul alături de subconștientul tău. 

Privește-ți mâinile cum au mii și mii de noi perspective ce urmează să ți se dezvăluie. 

Strălucesc în întuneric particule scumpe ce o să-ți facă totul dacă tu îți refaci optimismul din tine.