Solstițiul

Du-mă acasa! îmi strigă mintea de ceva timp. Alerg în diferite direcții dar casa-mi dispare pe parcurs. Fug de necunoscut dar el ma urmărește cu prea multe noutăți. Tai toate acestea ca o săgeată ce fuge prin aer.. păcat că nu sunt un bumerang.

Se atrofiază tot încet dar sigur și mi se plimbă prin cap gândurile țipând insuportabil de tare. 

Ajung imediat acasa.. încerc să îmi spun mereu.

Înecul

Pluteam, soarele-mi dezmierda corpul, apa mă mângâia și totul era perfect. Însă a venit un nor care și-a spus of-ul, a început să plângă alungându-mi fericirea... 

Brusc apa mă afunda prinzându-mi mâinile în vâltoare, mă afundam rapid și parcă eram exilată într-un abis. 

De aici nu mai știu, cert este că m-am trezit la mal, pierdută și mai confuză decât eram... 

Două săptămâni până la solstițiu

Sunt o floare. Sunt o floare ce parcă e o stea și cerul e apa. Mai am doar petalele ce încă mă fac să fiu o floare. 

Florile nu fac multe. Doar stau si așteaptă admirația. Eu în universu-mi acvatic nu mai aștept, contemplez la nimic și mă închin în fața lui. 

M-am rupt de rădăcini și am ajuns într-un cer aproape senin. Mi-e dor de pământ, dar ca în orice poveste lui nu îi este dor de mine. 

Înot și simt că apa își creează valuri ce mă trimit la mal. O fi vântul de vină? Sau poate e pământul..