Ordine

Dezordine. Sunt plină de ea. Pun gândurile lângă melancolie și restul sentimentelor lângă inteligență... Cearcănele mi-s puse în frunte pentru a-mi vedea oboseala din plin. Pupilele mele se fixează pe lucruri inutile și apoi nu le mai miști nici cu cleștele. 

Luminițele îmi fac ochii să se dilate.. parcă ar dansa. Dezordinea mă face să nu înțeleg. 

Ce pot aranja? Ce pot pune la loc? Pot să pun sentimentele în sertarul lor? 

Nu mai am chei sau lacăte ca să le închid. Aș vrea un magnet, dar... o să fie ele atrase? 

Anatomia eului

Nu auzeam mai nimic, vedeam fețe, mâini, gesturi, dar în esență citeam fiecare rând din toți. Sângele lor lua forme, pulsa și nu s-ar fi oprit niciodată. 

Între mine și tine este aer, clișeicul aer care nu ascundea nimic, poate doar praful. Dacă stăm să ne gândim, sângele din mine este aerul dintre noi. Această formă de a măsura diferențele îmi măsura viața. 

Sunete stranii îmi pluteau în vene și nu le umpleau, umpleau parțial liniștea din cranii. 

Mâinile-mi umblau anapoda prin sângele din față. Atingeau striațiile lăsate de tusea sternului. 

Țipete, urlete, strigăte apăsate, stridente călcau agale...

Vrajba vremurilor

Am învrăjbit în mine totul. Am fugit ruptă fără să mă uit și am ajuns aici crezând că sunt o nouă pasăre Phoenix. Miliarde de minute am avut impresia că renăscusem, când defapt era drumul inițiatic spre finalul melodramatic. 

Îmi alinam organele cu simple bucurii copilărești. Eram precum o bombă al cărei fitil aproape să pornească haosul, căci se adunaseră în fiecare gram de carne câte un kilogram de vrajbă. 

Acum, în cel mai apropiat moment de viitor mă întreb, totuși am renăscut sau am rămas în cenușa-mi?

Miopia cunoașterii

Pornită în căutarea unui lucru pe care nu-l cunosc, am dat de autocunoaștere. Ironic e faptul că n-am știu că prin gândurile-mi asupra lucrurilor defapt, mă gândeam pe mine. 

Gândul meu fragil, distorsionat de întâmplările vremii... oh tu, gândule, de câte ori te caut într-o secunda pentru a afla tot. Imaginea asupra universului meu o văd prin tine aproape la fel de clar cum vede un miop. 

M-am cunoscut pe mine sau ramele ochelarilor s-au rupt? 

Tinerețe

Zilele în care zăceam tăcuți pe iarbă au apus cum a apus și acel anotimp, rapid... prea rapid. Un amalgam de sunete difuze îmi răsunau în timpane și era așa plăcut și liniștitor. Era sentimentul acela de eternitate calmă. L-ai simțit cum a trecut? 

Am pierdut liniștea pentru niște răcoare. Am pierdut căldura pentru niște țipete. 

Crezând că tinerețea va fi și ea infinită, ne vom pierde printre sunetele asurzitoare ale celor ce deja nu-și mai găsesc zbuciumul calm al altor vremuri.