Camera fără vin

Stau pe acest fotoliu și privesc dealurile cum se prefac în valuri. Ascult o muzică prea ieftină pentru peisajul ce o înconjoară și-mi amintesc... 

Mă prezentam ca fiind albastră. E ceva în mine ca și în cerul dimineților ce nu se vede cu ochiul liber, se simte... 

Ascult cuvinte aduse din trecut și le pierd undeva prin orizontul plin de valuri. Mă pierd și eu. 

Mă considerai albastră pentru puritatea și tristețea de care mă lăsam urmărită. Îmi colorai orașul cu albastru în poveștile-ți. Nu-ți mai amintești pentru că era pueril ce-mi îndrugai. 

Vinul e în bucătărie...

03:12

Aș vrea să mi se străpungă și mie pieptul, aș vrea să-mi simt carnea cum se agita, dar nu se va întâmpla. 

Pentru că sunt clișee care trăiesc în mine... măcar pe ele le simt. Simt și inima cum îmi bate, simt cum reușesc să-mi pun eu lacrimile pe obraji, dar... sunt artificială, cam ca și ele.

Și astfel, merg fără să simt pământul, dar știu că plutesc către munți.

Sentimentul buruiană

Îi creștea în sânge o floare, o buruiană de fapt, dar hai să privim partea bună.. creștea ceva în ea. După câteva mii de zile adunase în ea ceva ce avea să trăiască înăuntru-i. 

Simțea cum frunzele îi dezmiardă stomacul cu fluturi, rădăcinile îi mângâiau clișeic feminitatea, iar ceea ce ar fi trebuit să fie florile, pur și simplu conturau explozii de vomă din care ieșeau cuvinte grele. 

Creștea ea, creștea și iubirea, căci așa a denumit-o, "iubirea".

...

Preconizările nopții

Aș fi preferat să știu că afară ninge și îngheață totul și că sinuciderile se întâmplau primăvara decât să știu că realitatea pe care a mea percepție o creează se izbește de lapovița prinsă de o statuie groaznică.

Azi probabil că-mi răsună sângele în mine, dar mâine?

Ah, uitasem că mâine pulsul îmi va fi mai slab și eu voi reveni la procesele ce-mi compun existența...

Tu ia și escaladează munții, eu te voi privi din vârf cum ai ajuns târziu.

Monolog

Crunt sentiment să nu simți că iubești.. zic asta pentru că deși mă iubesc pe mine cum nimeni nu a facut-o, iubesc și ploaia, și căldura și frigul..dar nu simt cum se revarsă toate acestea în mine. Poate sunt dependentă de feedback... și chiar sunt. 

Eu îmi dau iubirea care-mi dă la rândul ei încredere, dar la finalul zilei nu mă mai iubesc pentru câteva momente. Spre exemplu atunci când cearcănele îmi inundă fața și când nu am introdus în creier toate teancurile de pe birou și mai ales când perna de lângă mine e rece și cam anostă.. cine îmi mai dă hrana spirituală de care am nevoie în acele situații? 

(Amuzant monolog) 

Tot eu... tot eu îmi spun că există în lumea asta un anticearcăne care să-mi acopere marea de nopți nedormite, tot eu îmi zic că tubul ăla de memoplus de pe birou tot m-a ajutat să țin minte câte ceva relevant și bineînțeles că tot eu mi-am spus că ador pernele reci pentru că dacă erau calde ar fi trebuit să-mi împart patul și să fim serioși, sunt egoistă.