Sufletu' ciudat

Aș vrea să prind aripi, să zbor către alte mentalități. Aș vrea să nu mă mai leg cu noduri de oameni, ci doar cu fundițe dezlegabile. Aș vrea să mă simt ca înainte pentru că acum și aici mă simt inuman...

E alb peste tot, nimeni în jur și din nou gândurile mele mă fac să mă simt mai solitară decât ar trebui. De fiecare dată când sunt înconjurată de voi, oamenii care mă ucideți zilnic doar din privire... mă simt prea orice dar nu prea bine. 

Mă închid în suflet, deși totul e negru aici și nu miroase a bine, decat a.. nu știu, a negru. Aș vrea să îmi pictez acest locaș, dar ce culoare ar sta pe aceste meleaguri? Poate un mov... aș fi zis roz, dar nu se mai poartă rozul în suflet. 

De fiecare dată când tac prefer să ascult; am devenit tipul de persoană care nu credeam că mă va caracteriza. Am închis în mine tot, chiar și pe mine; și de fiecare dată când mă deschid mi se închide fermoarul de la gură fără a mă lăsa să îl deschid... poate îmi trebuie un patent. 

Hai să mă rup, poate așa va ieși la iveală tot și voi reuși să îmi dau seama ce se află cu adevărat in sufletu' ăsta ciudat. 

Nonsens

N-am simțit niciodată o fericire care să știu că va dura, au fost doar clipe în care zâmbeam. Mi-e greu să fiu acum plină de o fericire pe care nu o găsesc pentru că pur și simplu nu are de ce să fie a mea. Îți e și ție greu să vezi că se scurg clipe care ar putea fi amintiri și în loc să le valorific eu le las să curgă ca niște picături pe lângă noi.Te rog ia-mi mâna și nu-mi spune minciuni adorabile, spune-mi lucrurile posibile, lucrurile care nu mă vor face să te regret... și mai important, nu fi o copie trasă la xerox cu același text, fii un original nou și reeditat. Poate că-ți spun nonsensuri, dar pentru mine aceste cuvinte formează universul care îl percep prin irisul meu.

Pentru camarazi

Exista multi oameni care nu-si vad capul de probleme, as putea spune ca si eu ma numar printre ei pentru ca fara o oglinda nu imi vad capul... dar eu ma numar defapt in alta clasificare a tipurilor de oameni, ma numar printre cei care nu pot sa aiba incredere in nimeni.
Acest nimeni este un nimeni, nici macar eu insumi nu sunt acel nimeni in care am incredere. Deseori ma intreb de ce sunt atat de frivola din unele puncte de vedere, privind in profunzimea omenirii observ mereu rautatea si invidia de care toti dam dovada. Orbiti de "blasfemiile" prezente in orizontul privirilor noastre incercam sa ne deschidem, sa ne invalmasim compatriotii cu ceea ce ne defineste, si in singurul moment in care spiritele noastre simt bucuria si razele soarelui dezmierdandu-ne, PIERDEM. Ne retragem fara victoria dobandita in pestera neagra plina de umbra si de frustrare pe care putem sa o numim noua noastra tara, astfel, compatriotilor, nu putem deveni un nimeni (bineinteles, ma refer la nimeni-ul de mai sus, caci nimeni suntem oricand dar niciodata).
Cum sa te mai arunci din nou in razboi cand sperantele sunt aruncate in marea de pierderi ce se deschide in momentele "prielnice" ?!
Mi-e greu sa iti pun pe umeri o pelerina cand nu stiu daca tu esti acel nimeni care trebuie sa ma "salveze" ca un super erou.
Dupa cum obisnuiesc sa spun mereu, "daca nu risti, nu castigi"... mai merita sa risti? Mai merita sa te expui? Decizia iti apartine, camarade.

Orbirea

Uneori mă mint singură și cică mă mint ca să zâmbesc, nu ca să mă afund în viață... Rareori îmi amintesc cum e să știu că așa e și să nu trebuiască să merg oarbă pe străzile pe care le urmez. 

Visez noapte zâmbetul meu adevărat în timp ce ziua mă mint că îl văd mereu. Nu îmi place ceea ce fac, dar o fac pentru că... e frumos totuși să ai desenat măcar în gând un zâmbet. 

Aștept să îți spun că știu, dar prefer să  îmi păstrez tulburările în gând doar ca să fie "clară" apa. 

O dau în metafore ca să metamorfozez chestii și tot..

Fulg de nea mort

Era atât de evazivă, i se citea pe față bucuria, stresul și poate frica de a fi a cuiva și nu a nimănui. Era ca un fulg de nea între mii de frunze vestejite, era perfectă... într-o rochie lungă albă care-i scotea în evidență talia de viespe, machiajul simplu atât de simplu încât ochii deveniseră pata de culoare perfectă, iar feminitatea ce o emana era perfectă, nu văzuse nimeni toate aceste atuuri ale ei, nici macar el. 

Emoția acestei zile era resmțită în fiecare dintre cei prezenți, toți aveau regrete în legătură cu cine erau; ea era însă floarea perfectă între puful enervant al păpădiilor și astăzi era vorba despre ea.

Toți își aducea aminte de toate clipele în care o făceau să râdă sau acele clipe darnice în care o invidiau cu totul. Chiar și acum ea se distinge de mulțime, e ca un cufăr plin cu toată frumusețea ce o putea emana o persoană. 

Se auzea în jur un fel de melodie gravă ce umplea timpanul fiecăruia cu melancolie. Toată umanitatea prezentă se pierduse în ale lor în timp ce cântărețul îi cânta vedetei noastre ultimul ei cântec. 

Deja se auzeau scâncetele și fornăielile, începeau să realizeze că și-au pierdut vedeta și unii și-au pierdut și scopul în viață, pentru că bărbații, prostuții de ei, visau la această făptură, era ca o Marilyn Monroe, doar că plină de o inteligență eclipsată de frumusețea-i.

Astfel au pierdut toți și toate o ființă care n-o vor mai găsi vreodata. A murit.

Știință naturală

Mi-aș putea pune și eu ca tine mii de semne de întrebare, dar aleg uneori ignoranța tipică mie. Aleg să mă bucur de aparențe până dau de un strat concret de supoziții și întrebări. 

Nu-ți iau stresul cu mâna ci încerc să îți implantez o plantă mică numită fericire pe moment. E o simplă floricică ce se dezvoltă sau nu în fiecare. 

Eu prefer să îmi urmez propriul drum lângă floarea ce mă posedă... decât să inhalez pământul jegos pe care toți îl cred universul perfect.

Nu am de gând să îți explic concret despre ce chestii ale "biologiei" vorbesc. Am să te las pe tine să observi ce flori culegi în viață și care dintre toate lucrurile și cugetările tale sunt cu adevărat ceea ce pretind în mintea ta a fi. 

Finalizarea

Neinspirată, frustrată poate de acest lucru, am ajuns să mă scârbesc să apăs aceste taste pentru a scrie. De ce? 

Acum câteva săptămâni îmi priveam blog-ul cu o oarecare mândrie și cu plăcere, acum mă simt ca o adolescentă nesigură de ceea ce vreau... ceea ce cu siguranță sunt.

În momentul de față realizez că ceea ce scriu acum va rămâne întipărit pe aceasta pagină web si de asemenea in mintea ca fiind o postare prin care încetul cu încetul mă desprind de obiceiul de a scrie.

Nu vreau să fie o chestie melodramatica; cum am mai spus, acesta este blog-ul meu in care eu, personal, îmi scriu sentimentele sub forma oricărei analogii posibile...dar poate că astfel trebuie sa fie. 

Așadar, nu stiu ce va fi momentan, urez tuturor cititorilor, 10-15-100-2000 sau câți sunteți o primăvară aproape perfecta, pentru ca nu exista un absolut fără greșeli.

Ploaie

Am stropit sinceritatea cu pământul călcat de gândurile pe care nici mintea-mi bolnavă nu le mai cunoaște. 

Cică aștept să mă apuc de o mână ca să mă ridic și să mă scutur, dar adevarul e că mă ridic și mă așez puțin mai încolo pentru că e confortabil să stai așa... 

Dar când nu voi mai primi nici mâna aia? Când voi rămâne în pustietatea pe care o observ din ce în ce mai aproape, atunci cum va fi? 

Am încurcat viața cu visul și acum intră coșmarul în joc. Nu te mai apleca și a doua oară după cel căzut la ananghie, e un caz pierdut, e deja alegerea care ar trebui să și-o asume.