Adevăr greu

Încrederea deobicei o dau greu, o dau doar atunci când știu că merită; dar există și unele persoane care au primit-o din prima zi lângă mine și deseori sunt dezamăgită când știu că împărțim aceeași substanță plină de globule și de plasmă. 

Nu cred că există vreo persoană care să nu dezamăgească, cu alte cuvinte, nu există persoană pe care să o aștepți cu ardoare în zilele negre și să știi că va veni. Astfel, observ încetul cu încetul că nicăieri nu găsesc ființa care să te iubească și să aibă grija de tine necondiționat nici măcar mama care te crește și-ți suportă mendrele și nici măcar iubirea vieții tale, care-ți promite și-ti umple capul mai ceva față de cum e un dulap. 

Acum după ce-mi răsună în cap diferite conversații care nu vor ieși la lumina zilei, descopăr că sunt singură într-o pădure de lupi cu fețele unor bătrâne blânde, și ca și mine sunteți toți, sau veți fi.

Astfel v-am rănit sentimentele și v-am alungat speranțele, să nu mă iertați, că lumea în general accepta o minciuna bună, dar înjură un adevăr greu de digerat. 

Aș fi scris zeci de rânduri ticluite cu grijă, dar iar am aberat și am pierdut tot ce voiam să exprim.

Sânge stabilit

Fără simțăminte parcă sunt bine, nu am cum să fiu altcineva decat eu si nu am cum să-mi pese de altcineva decât de nefericirile mele. 

Am fost prinsă prea mult timp în preludiul plin de prea multe sentimente și abia acum am ajuns în adevăratul moment... adevărata liniște care am căutat-o. 

Nu-mi mai pierd timpul căutând prefecțiunea, deoarece chiar dac-aș găsi-o, n-aș ști s-o recunosc; astfel mă mulțumesc sincer cu ce am și în același timp aspir la mai bine... iar dacă nu primesc "mai binele" voi ști să-mi controlez sângele ca sa nu iasă din vene.

Sperietoarea

Nu conștientizez cauza unei schimbări directe, poate e maturizarea subita de care toți adolescenții suferă, sau sunt eu de vină...

Nu simt prea tare aceasta schimbare, dar o observ, o observ in chipul meu ce străbate noi tărâmuri neatinse până acum de mintea mea. 

Ascult calmul nopții fără să mai aud calmul adevărat, aud doar un calm relativ atins de gânduri. Luna îmi întinde lumina pe față, parcă descoperindu-mi cugetările în fața tuturor.

Simt în suflet o reticență nouă pentru lucrurile care odată mă făceau să fiu eu și asta mă sperie. 

Mă sperie faptul că și tu ai putea avea aceasta zvâcnire de moment și să mă alungi..

Difuziune

Sunt prinsă deseori într-o realitate difuză, într-o lume confuză inconfundabilă, am gânduri sumbre si sentimente sacre ce mi se întiparesc încet pe pleoape. 

Scriu acum ceva fără sens pentru tine dar cu un sens imens pentru mine și pentru ceilalți. Am închis ochii și profanul din lume m-a împins ca întotdeauna în realitatea mea de neînțeles. 

Și spun acum ceea ce zic fără să aștept înțelegere, fără să aud un sentiment reciproc de la altcineva, îmi doresc doar să îmbin existențele tuturor... e fără sens, nu ?

M-am închis acum în taste și n-am să mai deschid sacrul acestor lumi vreodă, tac... cred.

Trup pierdut

Încep să-mi pierd trupul pe parcursul drumului, și cel mai grav lucru este faptul că nimeni nu mă vede. Îmi arunc corpul într-o pungă și mă îmbrac într-un costum de clovn ca nimeni să nu-mi observe cearcănele și oboseala sufletească ce mă înconjoară în singurătate. 

Încerc să-mi las costumul ca totuși să mă vadă cineva cu adevărat, dar cine poate privi? Cine poate privi un om căruia sentimentele cele mai grele îi mănâncă trupul pe dinăuntru, iar lacrimile parcă mă mânjesc cu sânge. 

Sunt un om plin dar gol, ca portofelul unei femei... 

De ce tot ce fac plătesc la puterea a doua? Oare Dumnezeu a devenit un judecător înrăit de tot ce-l înconjoară? 

N-am idee, așa cum n-am idee de ce în momentul in care termin o postare zâmbesc... :)