Oya

Am început să sfârșesc un sfârșit doar pentru a începe un nou început dintr-un sfârșit. Complicat? Foarte posibil... 

Imposibil însă pare acum ceea ce trecutul ține în mâinile sale. Ambiguu... 

Suspansul dintre momente intra în acțiune între început și sfârșit, astfel formând clipele lungite de simțăminte. 

Diminuez totul deoarce tainele sunt descoperite de cei ce le caută bine. 

Balconul kaki

Am fugit pe câmpii mai verzi decât ochii tăi și am ajuns la mări mai albastre decât ochii lui, dar nicăieri nu a fost să fie. Nici aici, nici acolo... nici nicăieri. Poate că a fost doar un deșert de culoarea ochilor săi care pur și simplu își cernea nisipul în ochii mei. 

Am oprit timpul în prezent doar ca să-mi văd ochii albiți și să simt soarele cum mă gâdilă în balconu-mi mai kaki decât ochii mei. 

Vis în pesticid

Mergeam agale pe o alee plină de pesticid. Îmbuibându-ne din priviri ne-am oprit și am fost cuprinși subit de nirvana. 

De vreo revenire la realitate nici nu se punea problema. Eram captați. Eu îți alergam prin subconștient și tu, clasic, îmi alergai prin vene. 

Cumva ne-am desprins și undele noastre nu mai rezonau. Din erupția de eliberări noi am fost cei prinși... ciudate căi am ales. 

Bună dimineața!

Baia în negură

Am cântat sub clarul lunii așteptându-mi transformarea, dar nimic... 

Am sperat ca totuși densitatea întunericului mă va spăla. M-am înșelat groaznic pentru că simpla negură ce a venit mai apoi mi-a șters trecutul lăsând loc pentru altul. 

Abia acum am învățat ciclul negrăit al lumii: exiști, acumulezi, aștepți să te speli,  cauți soluții cât mai rapide, negura îți șterge regretele dar nu și lecțiile. 

Până deunăzi ceață de dimineață era dezgustătoare în propria-mi viziune... 

Banalități de noapte

Încercând să mă infatuez doar pentru binele-mi care încă nu e definit... ajung iar să mă dezolez. M-aș compara hiperbolizându-mă, evident, cu luna din seara aceasta. Îmi expun o parte din mine lumii și parcă aștept să mi se vadă cealaltă față. 

Banale cuvinte ce le tastez acum... 

Uneori îmi arăt jumătatea, alteori nici pe aia.. totuși uneori aș vrea să alerg prin mările de pe fața-mi. Sunt atât de reci precum par? Sunt calde precum nucleul ce zace în mine? 

Îmi creez o imagine cu care încerc să mă asemăn doar pentru că un șir de adjective nu m-ar îmbina cum ar trebui.