Era atât de evazivă, i se citea pe față bucuria, stresul și poate frica de a fi a cuiva și nu a nimănui. Era ca un fulg de nea între mii de frunze vestejite, era perfectă... într-o rochie lungă albă care-i scotea în evidență talia de viespe, machiajul simplu atât de simplu încât ochii deveniseră pata de culoare perfectă, iar feminitatea ce o emana era perfectă, nu văzuse nimeni toate aceste atuuri ale ei, nici macar el.
Emoția acestei zile era resmțită în fiecare dintre cei prezenți, toți aveau regrete în legătură cu cine erau; ea era însă floarea perfectă între puful enervant al păpădiilor și astăzi era vorba despre ea.
Toți își aducea aminte de toate clipele în care o făceau să râdă sau acele clipe darnice în care o invidiau cu totul. Chiar și acum ea se distinge de mulțime, e ca un cufăr plin cu toată frumusețea ce o putea emana o persoană.
Se auzea în jur un fel de melodie gravă ce umplea timpanul fiecăruia cu melancolie. Toată umanitatea prezentă se pierduse în ale lor în timp ce cântărețul îi cânta vedetei noastre ultimul ei cântec.
Deja se auzeau scâncetele și fornăielile, începeau să realizeze că și-au pierdut vedeta și unii și-au pierdut și scopul în viață, pentru că bărbații, prostuții de ei, visau la această făptură, era ca o Marilyn Monroe, doar că plină de o inteligență eclipsată de frumusețea-i.
Astfel au pierdut toți și toate o ființă care n-o vor mai găsi vreodata. A murit.
