"Trupul tău te uită, dar tu nu-l poți uita"

Fiecare spirit din aceasta lume este amplasat într-un trup ce-l ajută să treacă prin călătoria sa numită viață. Corpul prin care spiritul sălășluiește în lume este un templu al minții ce-l va poseda. 

Ca în orice templu putem găsi destule camere care ascund cele mai tenebroase secrete ale unui individ. Plimbându-ne de pe o ușa pe alta vedem cum întunericul se întețește și ne putem scălda într-o mare a nesiguranței.

Fiecăruia îi este frică de timp, fiecăruia îi este frică de momentul în care chipul angelic al tinereții va deveni doar o alta scoarță plină de cutele vremii. Probabil la un anumit moment Pierdem din frumusețea templului, pierdem părți din uși, din ferestre.. dar niciodata din podea. 

Pe urma vine inevitabilul.. templul își încuie ușa pentru proprietar, iar mai apoi pentru oricine și asta doar pentru că el uită, dar tu nu-l poți uita.

Lasă templul să te uite, lasă-l să pălească în fața unui suflet frumos pentru că la finalul sejurului tău spiritul va vorbi clar și răspicat pentru tine.

Grădina celor două corpuri

Ar fi vrut să i se șoptească încet cu strigăte suave despre fiecare particulă ce exista între doua corpuri. Ar fi vrut să-i descrie fiecare floare ce înflorea printre ierburi. 

Ar fi vrut să audă povești, ar fi vrut să știe că poveștile sunt reale și că fabulațiile sunt doar irelevanțele scriitorilor. 

Secundele plecau din univers și ea creștea în cute. Și probabil a sosit momentul ca grădina dintre două corpuri să fie descrisă de un fel Eminescu.

Hipertensiune

Ar trebui să pleci tocmai pentru că poți rămâne. Ar trebui să lași totul, ar trebui să-ți lași hipertensiunea aici și să alergi pe drumuri noi. 

Ți-aș țipa toate astea în timpane, dar mi-ai asculta glasul? 

Ar trebui să privesc în alte zări și să devorez foaie cu foaie un roman science-fiction, dar unde ar mai fi trepidațiile inimii? 

Unde ai pleca tu și unde te-aș putea revedea?

Sirop de arțar

Scoarța-mi e putredă, crengile-mi sunt rupte una câte una și rădăcinile-mi sunt prinse cu un lipici ieftin de pământ. Peste tot în jur e iarbă, flori și natura radiază.. 

Mi-aș uda rădăcinile pentru a-mi muta trunchiul într-un pământ fertil, dar oare vântul mă va mângâia?

Am nevoie de multe de la natură, apă, căldură, adieri line... depind de tot ce mă înconjoara involuntar.

Cerul senin

Aș fugi pentru a ajunge să văd un alt cer. Dar poate mi-ar fugi universul de sub picioare și aș cădea în abis. Mâinile protectoare nu m-ar ridica pentru că ar fi deja trecută vremea salvării. 

Am lăsat cerul care îmi conferea liniștea prin albastru-i calm. Aș fi vrut să nu fi lăsat ca acele mâini să mă protejeze, aș fi dorit să îmi leg singură șireturile. 

Am nevoie de mâini, dar am nevoie de un cer senin.