Într-o lumina difuză priveam de pe fotoliu cum camera-mi era asfixiată de gânduri. Mă gândeam la pământuri secătuite, la trăiri
pierdute în mine și inevitabil la tine. Îmi aminteam de zilele toride de vară în care fugeam prin verdeață și uitam că există viață pe pământ.
Îmi fugea gândul la experiențele trăite pentru prima dată, știi tu, acea primă țigară la umbra unui copac ce te ascundea de ochii tuturor, acel prim sărut care ți-a umplut obrajii de focul unui sentiment ambiguu și poate chiar și prima dată când ți-ai spus că nu va mai exista o a doua oară.
Finalul ca întotdeauna e cel mai bun, cu toții știm asta. Mereu pentru mine finalul unei seri de genul se axează pe tine pentru că e frumos să termini cu ceva frumos. Parcă mă uitam la o droaie de secunde care s-au petrecut deja, dar nu mi s-au pierdut în memorie ci îmi sălășluiau în fața ochilor fără oprire. Mă oprisem la prezent și încercam să te iubesc și fără ele. Abia atunci înțelesesem de ce nu puteam, pentru că prezentul nostru ne-a fost adus de barza trecutului și cum suntem legați iremediabil de timp la rândul nostru trebuie să ne legăm și noi de el. Astfel încât te iubeam pentru că începea, iar acum încă o fac pentru că și începutul m-a făcut să încep.
Lumina nu mai era așa de difuză, gândurile nu mai construiau un strat de ceață și asta doar pentru că soarele îmi bătea la geam. Pe deseară.
