Proton

De destule ori mi-am pus gandurile sfasiate de minte in mainile altor oameni... de ce? Pentru ca nu mai stiam, nu mai stiam cum sa tac fara sa tip si uitasem cum e sa zambesc fara sa stiu ca nu o fac defapt.Mi-am pus rupturile in mainile lor si ei.. ei le-au sfasiat, fiarele, mi-au zambit inainte sa plec si apoi mi-au aratat franturile doar ca sa nu minta. Copilaros gand e acela care-mi trece acum prin minte: "doar eu am patit asta?", raspunsul e chiar "imprevizibil". Haina lume, orbita de rautate si de indiferenta... De ce nu ne ajutam? De ce nu incercam sa ne transformam din fiare in oameni?Dupa ce mi-am ispasit intervalul in care trebuia sa imi ocolesc drumul am reusit sa inteleg cat de lipsiti de viata proprie sunteti. Urati normalitatea la care tot voi in adancul gaurii negre tanjiti. Va las cu franturile mele in maini ca sa aveti lucruri care sa va amuze, va las cu rautatea... iar eu plec cu toti protonii din lume.

Bipolar II

M-am simțit de multe ori singură în momentul în care eram în centrul atenției. Mi-aș fi lăsat toate bunurile materiale doar ca să fiu acolo unde trebuie măcar o singură dată în viață. 

Mulți oameni își construiesc viața pe spatele cuvântului "dacă" și printre ei sunt și eu... "Dacă aș fi făcut măcar o dată în viață ce ar fi trebuit, ar fi fost o diferență imensa,nu?" 

Dar dacă am începe să facem ceea ce trebuie și nu ceea ce vrem, oare am mai schița vreun zâmbet? Eu zic că da, acum, ca un filosof cu o sclipire genială la final, zic că bucuria împlinirii îți dă cel mai frumos zâmbet. 

Însă, noi ne resemnăm cumva, dar defapt de cele mai multe ori rămânem frustrați, frustrați că am fi putut... 

Și revenind la subiect, singurătatea ne roade pentru că așa cum am renunțat la lucruri, astfel renunțăm fără să vrem la oameni. 

Aș fi preferat să nu existe nimeni în jurul meu decât să existe și să plece fără ca puterile mele să îi poată lipi lângă mine.

Nu înțeleg de ce acum încă nu am acceptat tot, de ce acum mă simt mai singură ca niciodată? Ar fi trebuit să fiu bine după atâta timp. 

Domnule, te rog, nu mă lăsa așa. Domnule, aș fi preferat o lovitură oriunde, dar nu aici. 

Sunt singură pentru că așa sunt, pentru că doar atunci când lumea mă lasă eu o vreau. 

Exemplul prețuirii

Privesc în jurul meu, în camera asta care ar fi trebuit sa fie plină de amintiri de la prietenii mei vechi, tot ce zăresc este o fotografie înrămată cu mine și cu o prietenă care aproape că-mi jura că ne vom suna zilnic și nu ne vom uita vreodată. Acum abia de îmi amintesc de ea sau de cei care au facut parte din trecutul meu... defapt, îmi amintesc aproape zilnic de câteva persoane care au schimbat ceva în viața mea, cei care m-au făcut sa intru pe drumul pe care alerg astăzi.

Îmi amintesc și acum ultima mea săptămână în care încă locuiam în orășelul pentru care am plâns ceva timp... Era o săptămână călduță din septembrie, majoritatea oamenilor importanți din viața mea erau zilnic cu mine, iar ceilalți care contau și nu erau lângă mine, nu erau...

Fiecare zi parcă dura o secundă, fiecare om care era pe stradă urma să imi lipsească... de ce ?

Ei bine pentru ca asta-i viața. Până spre final consideri că totul e doar un mare rahat, ca sa ma exprim liber, și când ajungi să vezi ca pierzi minunea asta de rahat începi să vezi totul ca pe un rahat minunat.

Concluzionând, orice lucru, urât, prost, inutil, contează, fie că e o porcărie, acea porcărie te ajută cumva să te formezi; și deși am dat un exemplu melodramatic, e un exemplu relativ bun, cel puțin pentru mine este, astfel, pot să mă simt filosoafă și să vă dau un mic, aproape pueril sfat, prețuiți lucrușorul ăla mic pentru că odată și odată va dispărea.

Trecut

M-am săturat să rup fâșii din trecutul meu  și să le îndes în prezent ca și cum încă ar aparține acestui moment, deși... ele au făcut prezentul, ele l-au definit în felul în care este. 

Nu pot da uitării tot, dar, oare l-aș putea arunca într-un dulap închis cu o cheie care să se piardă subit ?

Vreau să-mi conjug prezentul fără să mai pomenesc de era sau a fost...

Mi-e dor și dupa cum observ aceasta construcție are în componența sa "dor" și, cam doare.

Var-toamna

Ador parfumul zilelor caldute de vara care incep sa prinda culoare sub cerul senin. Iubesc acea cafea scurta, "ristretto" ca sa fiu mai exacta, aceasta fiind acompaniata de o tigara scurta si plina de fumul zilelor de ieri...
As tusi cand mi-as da seama ca e deja ora 3 si eu inca m-as scalambai in pijamalele mele fara sa-mi fac griji de ziua de maine... AR FI VARA!
Nu mi-as aminti data exacta, as trai doar cu fratii sambetelor. As adormi si m-as trezi cu acelasi gand, sa fac ceva memorabil vara asta, pai ce? "Nu mai vreau serile alea de vara in care pot sta ore intregi in pub-uri, discutand despre lucruri nefolositoare si infantile, mi s-a acrit de ele. Parca as vrea ceva nou, ceva care sa imi uimeasca mintea, corpul si gandul."
Ce dragut! Ah, ce griji avem noi, adolescenti vara... parca suntem inconstienti ca dureaza doar trei luni aceasta imbatare cu libertate.
Mi-as lua inima in dinti si as musca-o doar ca sa pot spune ca mi-as dori sa fie toamna mereu, astfel, nu as avea vreodata examene, mi-as revedea colegii, i-as putea reintalnii pe dragii mei profesori doar cat trebuie. Astfel, nu as fi nici irealista si nici prea realista, nu?
Ce dor imi este de caldura si in acelasi timp racoarea perfecta emanata de al treilea anotimp! Oh, hainele nu prea groase si nici prea subtiri, ma gandesc si la asta ca doar sunt fata si mai ales ceaiurile caldute absolut perfecte pentru acele momente pline de o melancolie frumoasa.
Chiar pot spune ca vreau o var-toamna, mai ceva decat Phineas si Ferb.

Citat din "Patul lui Procust"

" Are capul rotund de tot, ceea ce e inca mai subliniat fiindcă poarta parul pieptanat lipit si despărțit in doua printr-o cărare din creștet pana în mijlocul frunții... Fruntea ei, fragment din sfera, e asa de limpede de parca nici unul dintre milioanele ei de strămoși n-a incretit-o vreodata din cauza unui gând... Nu numai capul, ci toată e alcătuită din rotunjimi, ca o pisica mare, plină si bălană, dar fara gratia pisicii, ca e prea gravă. Umerii sunt frumos arcuiți...

Jos e mărginită cu arcade înginerești de geometrie, mai ales sprâncenele smulse cu trudă sunt trase ca de un penel sigur. Orbitele nete, desăvârșite si ele, ca niște scheme de pețișori cărora li s-au retezat capetele si sunt puse fata-n fata, nu s-au adâncit niciodată de suferință. Ochiul verzui, mare, le umple perfect. Pleoapa de jos, cu genele făcute cu rimel, se pierde aproape imediat in obrazul plin, iar cea de sus e foarte apropiată de sprancene, ceea ce da impresia ca e mereu încruntată. Nasul e oarecare, dar buza de sus subțire, cu tot șănțulețul ei, parcă e într-o piele prea scurta; din pricina asta nu poate surâde. De altfel, toată fața îi e îmbrăcată într-o piele albă, dar mult prea scurta si numai de aceea sta întinsă... Asa ca rotunjimi si piele albă, umăr si braț, încadrate lung, sunt oferite ca mostre din trupul ei îmbelșugat. " 

                                                  Camil Petrescu 

Mascați

Toți suntem în căutarea acelui ceva ce ne poate face să ne pulseze fericirea în vene. Unii caută să-și implanteze fericirea într-o definiție proprie a iubirii, să o sudeze în încrețrile creierului și să o lase să se mărească și poate să explodeze. Alții încep să-și caute fericirea în orice altceva, muncă, da, se afundă în ea și când ies în lumea plină de măști atârnate pe fețe încep să privească necontenit la stresul care le descrie acum viața și care a devenit acum relaxare. 

Și printre ei mă regăsesc și eu, o tristă soră a celorlalți mascați. 

http://youtu.be/_Q89jOu9mKI

Dulceață

M-am oprit, am fost absorbită, amintiri, dulceață și aproape tot. N-am privit prin tine niciodată ci te privesc și mă cutremur precum Vrancea. Orice kitsch amoros auzit vreodată l-am simți datorită ție! Acum că-ți pot atinge mâna fără să visez e deja un lucru sacru, ceva ce părea greu de realizat. Mi-ai gâdilat orice nerv și mi-ai atins orice celulă din inimă fără să te gândești. Mi-era dor să-ți simt respirația atrofiată pe umărul meu și-mi era mai dor să-ți aud vocea bărbătească ce-mi plasează acțiunile trecutului în fața ochilor. 

Aiurez! 

Alienare

Am închis ochii mai adânc în nebunie sau i-am deschis in realitate ? 

Nu-mi pricep simțurile și nici gândurile care mă fac să cred ca am o alienare mintală mai gravă decât bănuiam. 

Simt seisme în corp care nu se domolesc, ci încep să se prindă de mine și să îmi fie alături mai ceva decât un prieten. 

Am început să simt gândurile în corp. 

Nu pot înțelege viața, dar ți-o pot arăta: hâdă, uneori frumoasă, iar de cele mai multe ori inimaginabil de bizară.

Țintesc puncte fixe și le privesc și bat un cui în acel punct și-mi agăț gândurile în acel cuier de frământări.

Am albit.