Temperatura iernii

Îmi reduc pulsațiile în fiecare zi, reduc totul la 0 și ajung la minus. Aproape e iarnă. 

Se întâmplă uneori să ajung la grade înalte și mă tem uneori de vară... căldură, soare, alte obiceiuri. Revin rapid la iarna-mi destinată într-un final. 

Plecasem pe drumuri opuse sperând să ajung la un pol opus, dar am ajuns tot la Polul Nord. 

Descoperirea naturii

Ai reușit să treci prin toamnă, iarnă și primăvară, acum ai ajuns la vară. Ai descoperit verdeața, căldura, ai descoperit prea multe. 

Ai grija! Natura în felul ei se protejează de oameni, îi izgonește atunci când se afundă prea rapid înăuntrul ei. Tu începi să cotrobăi prin cotloanele-i neatinse și te duci tot mai departe...este bine?

Partea neatinsă a acestei lumi reprezintă frumusețea tocmai prin misterul ei. Este posibil să te alunge din ale ei drumuri din frică. Descoperită, natura devine o construcție a omului. 

Marea moartă

Era singurul loc unde se elibera. Era singurul loc unde anxietatea secolului 21 nu-l mai urmărea. Îl încălzea cum fiecare val ce-i atingea pielea îi atingea și fiecare mușchi din corp. Era aproape un orgasm al libertății. 

Stătea seara pe nisipul cald și se uita la stele și aproape că le simțea cum îi vorbeau și-i șopteau cuvinte dulci. 

Timp de săptămâni întregi singurele momente de frenezie mentală erau serile, până când...

 

Stelele au fugit de el, nisipul era rece și vântul îl alunga de pe acele meleaguri. 

A plecat. A revenit total la chinul umanității și a uitat de povestea unei iubiri imaginare. 

Dar, nu a trecut mult timp până când dragostea umană l-a răpus. L-a asfixiat cu vorbe, l-a maltratat cu contact fizic și a căzut în brațele unei femei. 

Ea nu i-a îndulcit singurătatea psihică, nu i-a spălat rănile din ochi ci doar a existat în carne în fața lui. 

Dar când l-a adus în ziua unirii lor pe malul fostei iubiri acesta s-a aruncat pur și simplu în valurile uitate. S-a adâncit în sentimentele vechi și a devenit una cu ea. 

Seara

N-aș mai pleca la mare ca să simt apa cum mă scaldă, n-aș mai fugi la munte ca să simt prospețimea unui aer răcoros... aș sta doar pentru că spre seară când oamenii se ascund în scorburi, eu îmi simt stomacul cum încearcă să calmeze zburătorii. Tot seara parcă norii se mișcă prin pupilele-mi dilatate...

Simțămintele astea prăfuite sunt cele mai așteptate. Acum, în această noapte nu știu dacă totul e doar puțină euforie sau e mai profund... poate nu are un fund.