Trup pierdut

Încep să-mi pierd trupul pe parcursul drumului, și cel mai grav lucru este faptul că nimeni nu mă vede. Îmi arunc corpul într-o pungă și mă îmbrac într-un costum de clovn ca nimeni să nu-mi observe cearcănele și oboseala sufletească ce mă înconjoară în singurătate. 

Încerc să-mi las costumul ca totuși să mă vadă cineva cu adevărat, dar cine poate privi? Cine poate privi un om căruia sentimentele cele mai grele îi mănâncă trupul pe dinăuntru, iar lacrimile parcă mă mânjesc cu sânge. 

Sunt un om plin dar gol, ca portofelul unei femei... 

De ce tot ce fac plătesc la puterea a doua? Oare Dumnezeu a devenit un judecător înrăit de tot ce-l înconjoară? 

N-am idee, așa cum n-am idee de ce în momentul in care termin o postare zâmbesc... :)