Te uiți acum ciudat. E scârbă ce văd pe fața ta? Ești uimită? Nu credeai că aceasta va fi evoluția?
Ei bine, drumurile-mi sunt pline de poteci pe care am călcat rupându-mi adidașii.. ai putea măcar să înțelegi. Dar tu mă privești cu un infinit de speranțe și de vise. Mereu ai fost altceva.
Te țin înăuntru-mi și simt cum te strâmbi prin expresii faciale amuzante, dar tu nu știi, în inocența ta mă faci să mă simt dezolantă.
Mă privești neînțelegându-mi gândurile, crezi tu oare că nu avem același drum? Deschide-mi memoriile și te poți privi pe tine cum crești. Îmi zâmbești?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu