Azi nu stiu cum o sa incep, si nici cum o sa termin, voi lasa doar gandurile-mi stoarse din durere sa curga aici.
In momentele mele rare in care nu sunt imuna la tot ce ma inconjoara ma gandesc la moarte si la cum imi doresc sa mor prima, sa nu apuc sa-mi vad singurele persoane importante cum ma parasesc una cate una, cum pamantul le striga numele rar si clar incat acea voce ii omoara. Aceste momente ma fac sa simt un sentimente de deznadejde, un sentiment apasator, defapt e singurul sentiment care doar cat imi apare-n gand ma atinge acolo unde nimic si nimeni nu ma atinge, acolo unde nici aerul, nici apa nu ajunge, acolo unde singurul strop care ma face sa nu simt este dorul, dorul care-l voi simti curand, sau poate niciodata...
Lacrimile care cad atunci cand acest simtamant ma poseda sunt usturatoare, aproape de nesuportat. Aceste picaturi de apa pline de durere nu fac altceva decat sa ma faca sa-mi dau seama cat de greu este uneori sa traiesti.
Nu inteleg de ce mereu uit sa-i apreciez pe cei de langa mine... poate pentru ca uit si ca nu vom muri toti in acelasi moment, si poate uit ca nu toti imi vor ramane alaturi langa piatra funerara.
Asadar, tu simti ceva din ce am zis? Sau sunt eu singura nebuna de pe planeta asta plina de oameni ciudati ?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu