Cufarul

Totul era bine, era lin, totul capata din nou conturul culorilor prelinse din natura. Ea incepuse sa-si deschida ochii nu doar pentru a plange si pentru a privi, ci pentru a simti vantul in pupile, pentru a vedea din nou ce era uitat.
Atmosfera abstracta in care traise in ultimul timp ii facea rau, ii scorojea scoartele sufletului, timpurile vechi ii erau mai daunatoare decat un pachet de tigari; dar, abia cand isi privise in adancul corpului, abia cand incepuse sa-si inoate prin sange si sa-si atinga muschii simtise ca era bine, simtise bucuria care o uitase intr-un cufar prafuit si ascuns in beci.
Incetul cu incetul pe buze i se prelingea un zambet larg si plin de copilarie, de iubire si mai ales de implinire sufleteasca. 
Uitase cum era sa-ti umble gandul in partile vechi ale gandului, uitase cum era sa simta doar ura, acum simtea doar ce trebuia sa simta. 
Dar uite cum din nou, dragul nostru timp ne lasa secunde calde de bucurie si ani intregi de suferinta. Nu mult i-a durat acea stare frumoasa, caci a venit acea explozie inapoi, a venit doar pentru o molecula de timp.. dar ii era destul incat sa-i dea starea, sa-i dea ura, sa-i dea tot uratul inapoi. 
Asadar, cufarul era din nou plin de iubire, bucurie si implinire, iar ea, ea era ..