Imi place sa cred ca lumea este un loc sigur, ca nu trebuie sa ma afund in pamant ca sa ajung la nivelul oamenilor. Imi placea sa cred ca persoanele care-ti sunt aproape inca din momentele in care erai o particula nu te vor rani, dar o vor face, inevitabil.
Suntem creduli, ne incredem in fiintele de acest gen, ne incredem in ei fara sa ne dam seama ca inca de la prima picatura de sange pe care le-o contine corpul sunt umani; suntem singura specie care-si pot uri aproapele.
Uneori, sentimentul de dragoste se transforma intr-un sentiment mai puternic, obisnuinta, obisnuinta aceea care iti lasa impresia cruda ca nimic nu se va schimba. Dar totul se schimba fara sa-si ia ramas bun de la amintirile lasate. Complicele dur al obisnuintei este timpul, care-si manevreaza subalternii, secundele, minutele, orele cum doreste. Isi tine sclavii inchisi pentru a face ca lumea sa se miste repede intr-un timp lung, sau ii lasa sa zburde ca lumea sa intre intr-o continua miscare, intr-o continua cedare de vreme.
Ne repezim la sentimente cand noi nici nu ne cunoastem mintea in totalitate, abea de ne cunoastem sangele ce ne umple venele de nesiguranta zilei de maine .
Oameni creduli si cu inimi prea mari peste tot.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu